MANIFEST IMPOTRIVA TENDINTELOR NEOICONOCLASTE

de Dan Cârlea

Avansez  ideea că partidele responsabile ar trebui sa ia atitudine in privinta problemei existentei icoanelor in scoli.
Desigur, pentru unii politicieni hiperpragmatici,
( a se citi "care calca pe cadavre ca sa reusesca sa ajunga si sa se mentina la putere" ) pare o problema periferica, sau nici macar o problema, dar este exact invers, fiindca putini cetateni ar ramane insensibili la demersuri care vizeaza apararea unui important pilon al identitatii neamului romanesc.
Macar din acest considerent, daca nu din spirit crestin autentic, ar trebui sa se coalizeze politicienii impotriva lucraturilor celor care se folosesc de sofisme cu pretentie de axiome ale spiritului democratic european, pentru a dilua identitatea neamului nostru

Trebuie propusa  o formula prin care sa se ajunga la o solutie legala definitiva, sa se dea o definitie exhaustiva a  simbolurilor nationale, apoi sa se regaseasca si in plan legislativ starea de fapt pe care o stim cu totii, si anume ca simbolurile religioase ale majoritatii crestin-ortodoxe fac parte din ceea ce numim Identitatea Poporului Roman.

Se poate propune si un referendum, dar asta numai in ultima instanta, daca prea multe forte politice vor avea inconstienta de  a nega realitatea spirituala, culturala si afectiva a poporului nostru.
Atunci isi va spune norodul parerea, norodul cel bun de imbrobodit in campanii
electorale, cei numiti "prosti, dar multi", la care toti politicienii se ploconesc, o data la 4 ani, sa li se aplice o stampila.
Deja, in constiinta publica, s-a cimentat ideea ca la fiecare mare pelerinaj, si la Iasi, la Sfanta Parascheva, si la Icoana de
la Nicula, se calca pe picioare parlamentarii, pentru a intra " in cadru ", si nu e vorba de cadrul religios, desigur, ci de cadrul aparatului de filmat.

Sa se demonstreze, prin fapte, nu prin cruci facute la repezeala, pe la evenimentele cu deschidere mediatica importanta, ca aceasta idee este falsa si generalizatoare in mod nedrept pentru clasa politica romaneasca.

Poate, acum este momentul cel mai potrivit pentru asta, in zilele cand lupii nu se mai deghizeaza in miorite, ci in europeni perfecti, fiind, in fapt, niste apostoli ai relativismului absolut, niste distrugatori ai scarilor de valori si ai traditiilor, si, prin aceasta, cei mai antieuropeni cu putinta.

Sa faca dovada oamenii politici ca nu sunt, in majoritatea lor, niste
fatarnici care se fac frate cu oricine, pentru a trece orice punte si sa nu uite ca, pe acest pamant, religia s-a impletit cu invatatura in modul cel mai stralucitor si mai creator cu putinta, inca din vremuri stravechi.

Prin nume ca Dosoftei, Macarie Dascalul si multe altele, nume monahale intrate in legenda inca dinainte de a intra in istorie si prin sclipirile culturale pe care le poarta, viata religioasa nu a fost rupta de planul in care s-au format intelectual generatii si generatii de oameni.
 

In prag istoric, de intrare in Uniunea Europeana, e nevoie mai mult ca niciodata de o profunda constientizare a valorilor nationale, pentru a le intinde, in dar, intregi si nestricate, celor care le pretuiesc.

Uniunea Europeana nu inseamna desfiintarea particularitatilor nationale, nu inseamna un Turn Babel cu stele galbene pe cupola, ci un loc in care si valorile culturale sunt puse alaturi, asemeni celor materiale, intru dezvoltare comuna, fiecare particularitate culturala a unui popor avand potential de complementaritate fata de celelalte. Uniunea Europeana nu este un creuzet in care valorile sunt zdrobite, rezultând un ceva greu de precizat, ci un organism adaptabil, care, la un moment dat, va avea distribuite pe suprafata sa chipurile celor care il populeaza.

Vad relatiile din cadrul Uniunii ca pe unele de tip “ cot la cot si umar la umar “, nu ca pe relatii de subordonare neconditionata a unora cu o mai mica putere economica, fata de altii care dau tonul in toate.

Cei care mai simt romaneste sa faca interpelari  in Parlament, cu privire la problema existentei icoanelor in
scoli, adica in locurile in care prezentul este cu mai mult decat un picior in viitor.

Atrag atentia asupra faptului ca un atac, fie si mascat, la adresa
simbolurilor unui popor, inseamna o agresiune mai subtila si cu efecte mai adanci decat o agresiune armata, si trebuie tratata ca problema de singuranta nationala, intr-un cadru legal bine stabilit.

***********************

Cei care sunt de acord cu manifestul, sa il trimita la cat mai multe publicatii, televiziuni si la partidele politice importante.

Plus sa fie trimis prin acele liste de forwardare, cum se trimit unele materiale din cunostinta in cunostinta, pana se face card de adrese stiti despre ce e vorba, cu indicatia :

DACA ESTI ORTODOX, TRIMITE MAI DEPARTE !

Critică literară de Valeria Manta Taicutu

Tudor Negoescu: Cocorii de hîrtie ai plictisului

Volumul „Premianţii ratării” îl aşază pe Tudor Negoescu printre elegiacii contemporani încă seduşi de metaforă şi de un gust simţit ca desuet al depăşirii fenomenalului, „deşi s-a anunţat falimentul metafizicii” („Păsări fără întoarcere”).
Limbajul este dezinhibat şi vioi, fragmentele din poeme consacrate se integrează firesc în mesajul conceput de acest scriitor care mărturiseşte: „Din oră-n oră, mă mai face mama / încă o dată oltean”, deşi clamarea identităţii şi a apartenenţei nu reprezintă decât criza spaţio-temporală a contemporanului convins de relativitatea punctelor de reper: „Dar eu / nu sînt din lumea asta / Degeaba mătur cu sufletul meu / hipertrofiat / marmura murdară a sălii de aşteptare” („Pe marmura murdară a sălii”).
Tudor Negoescu caută corespondenţe între elementele lumii fenomenale şi procesele sale psihice, din interferenţa lor sperând să rezulte clarificarea şi certitudinea. Numai că amestecul se dovedeşte nociv, nu mai poate fi vorba de o asumare şi de o înţelegere a statutului ontic, ci doar de derapaj şi cădere în neant. Concretizarea abstractului, a inefabilului, devine modalitate de exprimare a crizei existenţiale: „pielea sîngerîndă a sufletului”, „melcii băloşi ai tuturor cuvintelor de dragoste pe care / nu ţi le-am şoptit niciodată” pot alcătui un „poem spaţial”, deci un mesaj care poate fi vizualizat, dar pe a cărui decodare la nivelul receptorului nu se mai pariază.
Aparent, emiţătorul / poetul şi posibilul său receptor (cititorul) au acelaşi referent, mai ales că limbajul este „adus la zi” şi încărcat de clişee comerciale ori preluate din stilul jurnalistic, ca şi de termeni din noul vocabular activ al românilor de pretutindeni (dacă ar fi să ne referim, de exemplu, la: kamikaze, telenovelă, airbag, impact etc): „Sunt un kamikaze cu faţa tatuată / de lacrimile obscene ale spaimei [...] / Publicul isterizat mi-aşteaptă / telenovela mărturisirii păcatelor / multiplele fracturi craniene / caldarâmul fiind Judecata mea / de Apoi” („Acrobat în cădere”). Sentimentul căderii în gol după absolvirea „magna cum laudae” a şcolii superioare a marilor ratări este tipic pentru poetul care, trăind acut „fiecare metru de abis”, stabileşte profilul moral al unei noi elite, cea a rataţilor. Termenul este resemantizat, ratat – şi premiant la şcoala ratării este, în primul rând, cel care nu mai poate iubi („Marea sângelui meu dornic de tine / cândva învolburată şi rebelă / e acum o apă stătută / mai resemnată decât moartea” – „Revolta amintirii că te-am iubit”) şi care, departe de a suferi pentru încremenirea în „închisoarea carnii”, regretă tocmai ceea ce-l scotea din „camuflarea în culori şterse”.
„Adrisantul” (v. Caragiale) rămânând necunoscut, poetul modern imaginează un alter-ego capabil să deseneze „cercuri perfecte” printr-un iluzoriu tunel oranj ce leagă realitatea gesturilor periferice („ca un melc te prelingeai pe burta / albastră a cerului / holbându-te la lumea / de dincolo”) de o realitate a sinesteziilor elaborate: „Visai la grădini suspendate pe / spinări moi de mosc şi vanilie / pe pântece tari de fecioare” („Prin grădini suspendate”). „Emisarul tăcut al zăpezii” dobândeşte prin muţenie şi retragere în sine capacităţi de cunoaştere extrasenzorială, putând, pe de o parte, găsi un înţeles simbolic în ceea ce există independent de voinţa lui, iar, pe de altă parte, putând să-şi reorganizeze propriul univers în funcţie de cel existent în afară: „Ca-ntr-un glob de cristal, cerule, / în ochiul tău îmi privesc viitorul! / Iată păianjenul singurătăţii / ţesându-mi un hamac odihnitor / de întuneric, / o junglă de spaime întinzându-şi, / perfidă, lianele, / doar buzele Canibalului plescăind / de satisfacţie: / / Ca să fug din visul lui, să-mi piardă / urmele paşilor, / mă-mprăştiasem în vaporoase / diluţii de cuvinte. / Pe la colţuri de stradă, de pomană / mă dădeam cerşetorilor de lumină, / de sufletul morţilor” („Emisarul tăcut al zăpezii”).Premiant la „şcoala ratării” este şi omul cu „masca de lacrimi”, „fiul risipitor al luminii”, cel care ascunde îndărătul măştii o scârbă profundă şi începutul dezumanizării: „Era omul cu masca de lacrimi, / premiantul de la şcoala ratării, / era fiul risipitor al iluziei, / scârbit de perfecţiunea luminii, / ţinînd morţiş s-o profaneze, / sîngele lui o luase razna, / împroşcând spectatorii din primele / rânduri / cu resturi putrede de ficat. / Un înger fără sînge, fără creier, / un fiu risipitor întors din moarte / pe toboganul unei / perfuzii” (Salonul 414).
Lipsa de coerenţă şi de sens a existenţei („Luni e joi, iar joi e duminică”) pune ritmul cotidian sub semnul unei degringolade spre haos („Pîndită de pericolul neantizării viaţa mea netrăită / se ascunde vînat hăituit / În cotloanele textului” („În cotloanele textului”), scrisul nemaifiind un mod de eliberare, ci mai mult un gest sinucigaş: „Dar nici acolo nu e / în siguranţă: / o mină antipersonală poate fi / oricînd confundată cu o / metaforă revelatoare” („În cotloanele textului”).
Stări psihice precum tristeţea, singurătatea etc sunt vizualizate şi transformate în spaţii exterioare: „Ca-ntr-o spălare perfectă de bani / îşi pierde urma viaţa mea / prin conturile secrete ale singurătăţii / prin gările ei pustii sînt bagajul / de mînă rătăcit de Tine / acum patruzeci de ani” („Fericit e orbul”).
Tentativa candidatului la premiile ratării de a scăpa din „ambuscada realului” este pusă în pericol de balastul livresc al clişeelor moştenite. „Plata şi schimbul în natură”, specifice unei societăţi (încă) primitiv-consumeriste, se desfăşoară faustian: „Doar paznicul meu personal / ilustrul erou necunoscut, mă amăgeşte: /

Cînd am deschis primele cărţulii ale Părintelui Ghelasie nu mă aşteptam, bunăoară, să găsesc în ele nici "deducţia transcendentală a categoriilor" din Critica raţiunii pure a lui Kant şi nici "sinteza în act a formei şi materiei" din Metafizica lui Aristotel. Şi, totuşi, spre marea mea supriză, le-am regăsit (cu "oarecare" perplexitate) pe amîndouă acestea expuse în mod liber (nu mai puţin detaşat) pentru că pe deplin asumate şi, în consecinţă, proferate ca nişte principii "inconturnabile" ale teologiei creştine dintotdeauna. Era ca şi cum tot ceea ce a precedat şi a succedat din punct de vedere filosofic evenimentului hristic – începînd cu întruparea şi sfîrşind cu Ispasul – nu putea fi situat decît în această perspectivă, "ultimă".
Faptul că persoana umană nu este reductibilă la facultatea ei de cunoaştere – conştiinţa nu este intelectul, aşa cum s-a crezut pînă la Kant, şi nici efectul unei simple "compuneri" a acestuia cu sensibilitatea – sau că, mai mult, unitatea ei nu relevă nici de "amestecul" unui suflet "celest" şi a unui trup "terestru" – fiinţa umană are un chip al ei universal : hos katholou, ne avertizase deja Aristotel, unul în raport cu care orice dualitate existenţială are o natură derivată -, toate astea nu sunt nişte "idei" de ici de colo. Dimpotrivă. Consecinţa neaşteptată a acesteia din urmă (marea descoperire a Stagiritului, complet ignorată pînă în vremurile creştine şi chiar după ele), este că omul "universal" nu poate fi doar un spectru dezincarnat : el se mîntuie în trup, odată cu trupul însuşi. Şi asta pentru că Subiectul (şi nu doar sufletul) -unitatea transcendentală a conştiinţei sale, ar spune Kant – este anterioară separării (prin păcat şi apoi moarte) dintre suflet şi trup. (Fenomenologia posthusserliană a ajuns abia de curînd la problematica filosofică a chipului – definit ca unitate abisală, indeterminabilă a omului -, şi anume, prin contribuţiile lui Levinas.)
Dar şi invers, dacă este să exprimăm, totuşi, unitatea fiinţei umane printr-o "sinteză" a contrariilor, atunci ar trebui s-o determinăm mai degrabă ca o frontieră comună fără de dimensiune (şi, prin urmare, fără distanţă), ca un "hotar" adică – aşa cum îi plăcea să spună adesea Părintelui Ghelasie (în buna tradiţie a lui Grigorie de Nyssa sau a lui Maxim Mărturisitorul, de altfel) -, unul situat undeva între contrariile însele.
Desigur că a defini omul ca un fel de limită "întrupată", ca o "interfaţă" dintre interior – fie el inteligibil – şi exterior – fie el sensibil – are grele consecinţe asupra limbajului teologic (adesea marcat de un platonism sui generis abia mascat). Căci, astfel definit, omul spiritual – culme şi, implicit, hotar al creaţiei divine – nu-şi mai poate revendica "interioritatea" sa în raport cu lumea – de vreme ce el este tocmai limita (hotarul) lumii, situat "dincolo" şi "dincoace" de ea (ca şi de ades frecventatele cupluri tematice "suflet-trup", "intelect-sensibilitate" etc.) – ci doar "faţă" cu "exterioritatea" transcendentă a Creatorului său.
În opinia Părintelui Ghelasie, "angelismul" unor atitudini pretins "spirituale" n-are nimic de-a face cu Spiritul autentic (mereu întrupat şi, deci, liturgic) al creştinismului. Pneumatologia – definită, la rîndu-i, ca fenomenologie a Spiritului (precum la Hegel) – se împlineşte prin trupul mistic al lui Hristos şi tocmai în acest punct, insistă din nou Părintele Ghelasie, trebuie să ne apropiem dar şi să ne despărţim de protestantism. Duhul însuşi ni se revelează mereu în Paşte şi, ca atare, în trecerea la sau, mai bine, în limită. Aşa cum Iisus Hristos este Chip al Tatălui şi, în acelaşi timp, "locul" (singurul) de întîlnire (şi totodată de "pasaj" – pesah) dintre uman şi divin, tot aşa şi icoana (cea autentică, evident) – chip "închipuit" poate să devină locul (fără de dimensiune, "inter-faţa") unei asemenea miraculoase întîlniri.

O societate civilizată înseamnă, printre altele, o societatea în care legea e respectată, în care dreptatea se face pe cale legală, nu cu ghioaga personală, ci cu ajutorul avocaţilor.

Şi  NIMENI nu şi-ar pune nădejdea soluţionării problemelor legale în nişte avocaţi slab pregătiţi.

www.RomanianLawOffice.com

Cât de lipsit de bun simţ trebuie să fii, ca să apari precum o fecioară neprihanită, după ce ai supt la ţâţa darnică a Unchiului Sam, şi să agiţi steagul moralităţii şi al eticii, exact pe sub ochii celor CU CARE ai călărit oamenii care nu aveam acces la shopuri, la plimbări în străinătate, şi nici la lucruri mult mai pământene, cum ar fi hârtia igienică şi căldura în case ?

Fugit în 1989, când mai erau câteva luni până la revoluţia spontană de care numai noi, amărăştenii, nu ştiam, acest domn pozează acum în descălecătorul de pe calul alb, în cavalerul fără pată, gata să spună tot ce a strâns în desagă, nu este exclus, până la momentul când va obţine ceva interesant, în schimbul Omertei.

Iată, asistăm la încă o repriză din sportul nostru naţional : CIRCUL, sport la care, dacă mergem în acest ritm, îi vom bate la poponeţul gol şi roşu pe dragii noştri prieteni chinezi.