teperomanesti

Critică literară de Valeria Manta Taicutu

Tudor Negoescu: Cocorii de hîrtie ai plictisului

Volumul „Premianţii ratării” îl aşază pe Tudor Negoescu printre elegiacii contemporani încă seduşi de metaforă şi de un gust simţit ca desuet al depăşirii fenomenalului, „deşi s-a anunţat falimentul metafizicii” („Păsări fără întoarcere”).
Limbajul este dezinhibat şi vioi, fragmentele din poeme consacrate se integrează firesc în mesajul conceput de acest scriitor care mărturiseşte: „Din oră-n oră, mă mai face mama / încă o dată oltean”, deşi clamarea identităţii şi a apartenenţei nu reprezintă decât criza spaţio-temporală a contemporanului convins de relativitatea punctelor de reper: „Dar eu / nu sînt din lumea asta / Degeaba mătur cu sufletul meu / hipertrofiat / marmura murdară a sălii de aşteptare” („Pe marmura murdară a sălii”).
Tudor Negoescu caută corespondenţe între elementele lumii fenomenale şi procesele sale psihice, din interferenţa lor sperând să rezulte clarificarea şi certitudinea. Numai că amestecul se dovedeşte nociv, nu mai poate fi vorba de o asumare şi de o înţelegere a statutului ontic, ci doar de derapaj şi cădere în neant. Concretizarea abstractului, a inefabilului, devine modalitate de exprimare a crizei existenţiale: „pielea sîngerîndă a sufletului”, „melcii băloşi ai tuturor cuvintelor de dragoste pe care / nu ţi le-am şoptit niciodată” pot alcătui un „poem spaţial”, deci un mesaj care poate fi vizualizat, dar pe a cărui decodare la nivelul receptorului nu se mai pariază.
Aparent, emiţătorul / poetul şi posibilul său receptor (cititorul) au acelaşi referent, mai ales că limbajul este „adus la zi” şi încărcat de clişee comerciale ori preluate din stilul jurnalistic, ca şi de termeni din noul vocabular activ al românilor de pretutindeni (dacă ar fi să ne referim, de exemplu, la: kamikaze, telenovelă, airbag, impact etc): „Sunt un kamikaze cu faţa tatuată / de lacrimile obscene ale spaimei [...] / Publicul isterizat mi-aşteaptă / telenovela mărturisirii păcatelor / multiplele fracturi craniene / caldarâmul fiind Judecata mea / de Apoi” („Acrobat în cădere”). Sentimentul căderii în gol după absolvirea „magna cum laudae” a şcolii superioare a marilor ratări este tipic pentru poetul care, trăind acut „fiecare metru de abis”, stabileşte profilul moral al unei noi elite, cea a rataţilor. Termenul este resemantizat, ratat – şi premiant la şcoala ratării este, în primul rând, cel care nu mai poate iubi („Marea sângelui meu dornic de tine / cândva învolburată şi rebelă / e acum o apă stătută / mai resemnată decât moartea” – „Revolta amintirii că te-am iubit”) şi care, departe de a suferi pentru încremenirea în „închisoarea carnii”, regretă tocmai ceea ce-l scotea din „camuflarea în culori şterse”.
„Adrisantul” (v. Caragiale) rămânând necunoscut, poetul modern imaginează un alter-ego capabil să deseneze „cercuri perfecte” printr-un iluzoriu tunel oranj ce leagă realitatea gesturilor periferice („ca un melc te prelingeai pe burta / albastră a cerului / holbându-te la lumea / de dincolo”) de o realitate a sinesteziilor elaborate: „Visai la grădini suspendate pe / spinări moi de mosc şi vanilie / pe pântece tari de fecioare” („Prin grădini suspendate”). „Emisarul tăcut al zăpezii” dobândeşte prin muţenie şi retragere în sine capacităţi de cunoaştere extrasenzorială, putând, pe de o parte, găsi un înţeles simbolic în ceea ce există independent de voinţa lui, iar, pe de altă parte, putând să-şi reorganizeze propriul univers în funcţie de cel existent în afară: „Ca-ntr-un glob de cristal, cerule, / în ochiul tău îmi privesc viitorul! / Iată păianjenul singurătăţii / ţesându-mi un hamac odihnitor / de întuneric, / o junglă de spaime întinzându-şi, / perfidă, lianele, / doar buzele Canibalului plescăind / de satisfacţie: / / Ca să fug din visul lui, să-mi piardă / urmele paşilor, / mă-mprăştiasem în vaporoase / diluţii de cuvinte. / Pe la colţuri de stradă, de pomană / mă dădeam cerşetorilor de lumină, / de sufletul morţilor” („Emisarul tăcut al zăpezii”).Premiant la „şcoala ratării” este şi omul cu „masca de lacrimi”, „fiul risipitor al luminii”, cel care ascunde îndărătul măştii o scârbă profundă şi începutul dezumanizării: „Era omul cu masca de lacrimi, / premiantul de la şcoala ratării, / era fiul risipitor al iluziei, / scârbit de perfecţiunea luminii, / ţinînd morţiş s-o profaneze, / sîngele lui o luase razna, / împroşcând spectatorii din primele / rânduri / cu resturi putrede de ficat. / Un înger fără sînge, fără creier, / un fiu risipitor întors din moarte / pe toboganul unei / perfuzii” (Salonul 414).
Lipsa de coerenţă şi de sens a existenţei („Luni e joi, iar joi e duminică”) pune ritmul cotidian sub semnul unei degringolade spre haos („Pîndită de pericolul neantizării viaţa mea netrăită / se ascunde vînat hăituit / În cotloanele textului” („În cotloanele textului”), scrisul nemaifiind un mod de eliberare, ci mai mult un gest sinucigaş: „Dar nici acolo nu e / în siguranţă: / o mină antipersonală poate fi / oricînd confundată cu o / metaforă revelatoare” („În cotloanele textului”).
Stări psihice precum tristeţea, singurătatea etc sunt vizualizate şi transformate în spaţii exterioare: „Ca-ntr-o spălare perfectă de bani / îşi pierde urma viaţa mea / prin conturile secrete ale singurătăţii / prin gările ei pustii sînt bagajul / de mînă rătăcit de Tine / acum patruzeci de ani” („Fericit e orbul”).
Tentativa candidatului la premiile ratării de a scăpa din „ambuscada realului” este pusă în pericol de balastul livresc al clişeelor moştenite. „Plata şi schimbul în natură”, specifice unei societăţi (încă) primitiv-consumeriste, se desfăşoară faustian: „Doar paznicul meu personal / ilustrul erou necunoscut, mă amăgeşte: /